Cum m-am indepartat de mine insumi

Aceasta ar fi o poveste interesanta, daca nu ar dura atat de mult ca sa fie povestita. Dar esenta povestii ramane aceeasi. La un moment dat incetam sa mai fim copii, si incetul cu incetul ne indepartam de noi insine, ne pierdem acea sclipire jucausa din priviri si devenim adulti, membri cu norma intreaga ai unei lumi in care suntem de prisos. Timpul ne este evaluat dupa eficacitatea muncii efectuate, nu dupa miracolele care se petrec in jurul nostru. Si incetul cu incetul ne rupem de acea farama de autenticitate care se exprima prin noi, devenind automatoni.

"Spre a va intoarce, ramanand inchistati si singuri,
in lumea fara de anotimpuri,
unde veti rade dar nu cu intreaga voastra bucurie,
unde veti plange
dar nu in toate lacrimile voastre pe care vi le-ar fi putut
smulge extazul iubirii."
(Khalil Gibran)

Solutia?
Sa iubim mult, des si adesea, in fiecare pas si gand, pentru ca pe Pamant probabil ca doar acele momente in care am reusit sa spargem carapacea oului si sa iesim din crisalida, intinzandu-ne aripile, sunt demne de povestit si amintit.